Nu ştiu câţi aşi păţit-o, dar mie mi s-a întâmplat de o grămadă de ori. Şi aşa mi-am dat seama: Life's not fair!!
Why?? Because she has a warped sense of humor. Şi asta mă omoară cu fiecare clipă care trece, încet, încet.
Dar cui îi pasă? Păi faza e că nu numai mie îmi face asta, că ne-o face tuturor. Sau, mă rog, unora... Minoritate, majoritate.. Unora.
Faza naşpa e că din februarie tânjesc după un micuţ vis. Un vis ce mi-ar fi plăcut să se împlinească.. Aşa.. Cadou de ziua mea, dacă tot e în februarie. De atunci nu mă pot trezi din acea amnezie numită ''îndrăgosteală''. Băi, nu pot zice că iubesc, pen' că încă nu ştiu cum e cu el. Dar nici nu pot zice că nu-mi pasă, pen' că aş minţi.
Da, ştiu, am ceva cu ''pen' că''. Şi? Oricum, înapoi la subiect.
De atunci nopţile nu adorm, visez mult prea mult şi, uneori, îmi imaginez fel şi fel de scenarii care nu prea dau spre SF-uri dintr-un punct de vedere, pen' că se poate tot ce-mi imaginez eu. Doar că dă spre SF în sensu' că aşa ceva nu o să se întâmple cam.. Niciodată. Sau, mă rog. Mie nu o să mă se întâmple niciodată.
Dar eu mă înţeleg relativ bine cu ideea asta. Adică na.. Cum am reuşit să supravieţuiesc doar cu imaginaţia asta a mea de atunci până acum, o să rezist la fel şi în continuare.
O să cam scriu ceea ce îmi imaginez aici, pe bloguleţ, sau na.. Mă rog.. Obiţnuiam să scriu asta în poveste. Doar că.. Ultima parte a poveştii a fost inspirată din noiembrie.. Şi suntem în mai. De atunci s-au schimbat atât de multe lucruri încât nu ştiu cum să le mai bag în poveste.
Nu înţelegeţi greşit, povestea nu e viaţa mea de zi cu zi, dar sunt părţi mai mari, inspirate din viaţa mea, unde am pus părţi mai mici, inventate de mine, detalii ieşite din mintea mea (bolnavă pentru unii).
Şi iar deviem de la subiect..
Sunt îndrăgostită de nu mai pot, recunosc, de un tip care nici măcar nu cred că ştie că exist. Mă rog, defapt, ne ştim de mici copii, dar am uitat asta în timp. Pe bune, pe vremea când eram ''noi în miniatură'' chiar ne cunoşteam, ne ştiam bine. Acum însă, au trecut cam vreo 10 ani de atunci, iar faza cu cunoscutul am aflat-o de la o persoană în care am încredere deplină, o persoană care ştie cu certitudine că vorbeam cu el acum vreo 10 ani şi poate chiar mai bine, iar chestia asta am aflat-o din întâmplare când ea îmi punea veşnica întrebare: ''Şi ia zi, ţi-ai găsit vre-un gagic? Sau un iubit, ceva? '' Iar răspunsul meu, după momentul în care am roşit şi mi-am mutat privirea în pământ suna ceva de genul ''Nu chiar, adică el nu are habar de existenţa mea pe această planetă, atât că m-a văzut, şi poate nici nu s-a uitat defapt la mine, dar era aşa de drăguţ de-ţi stătea inima-n loc când îl vedeai. Şi-l mai cheamă şi X. Şi din câte am auzit, e liniştit, cuminte şi foarte OK. Ah da. Şi e mai mare ca mine cu un an.. Sau cam aşa.''
Atunci, mama a început să râdă zicând ''Doar nu e X cel pe care-l şti de mică!'' Bine-nţeles, a urmat un ''Nuuu!!!!'' din partea mea, urmat de câteva clipe de tăcere, după care am întrebat-o ''Poftim?''... ''Da, X, mai mare ca tine, nu cel cu care-ţi petreci tu verile la mare, dar tot aşa îl cheamă''.
Am dezbătut cu mama subiectul ''X'' ajungând la concluzia că era acelaşi EL pe care-l ştiam de mică, dar, de fapt, nu-l mai ştiam. Şi bănui că nici el pe mine. Oricum, încă visez, noapte de noapte, alt scenariu inventat de mine din seria ''SF-uri ce te ţin în viaţă'' cum eu şi el, nu neapărat împreună, măcar mergem împreună spre casă, ieşim la plimbare cu Jay, ieşim cu rolele, iarna ne dăm cu placa, mergem la cabană, la mare cu cortul, la munte cu cortul, îmi răspunde la telefon noaptea la 4-5 în timpul şcolii şi mă ţine de vorbă doar pentru că eu am un coşmar şi nu vreau să adorm la loc fără să i-l povestesc iar el mă ascultă, mă calmează şi îmi spune că îi este dor de mine, cu toate că nu suntem împreună, dar şi alte chestii.
Da, Mr X, la tine mă refer. (Ştiu, chiar dacă citeşte, nu are cum să se prindă că e el)
___________________________________________________________
p.s. Mi-e dor de tine, mi-e dor de iarnă, mi-e dor de-o chitară, de-o plajă goală, mi-e dor de ploile de vară, de stelele căzătoare, de visele ce le-am pierdut pe drum, la fel ca stelele, de clasa aI-a, dar mai ales de ceva ce mi-am amintit de curând.. Serile de DIAFILM. Nu ştiu câţi aţi avut ocazia la aşa ceva, dar când eram mică, pur şi simplu iubeam diafilmele. De acolo ştiu de ''Ridichea cea uriaşă'', ba chiar îmi amintesc perfect imaginea în care toţi trăgeau de ridiche să iasă, ''Păcală'' ştiu sigur că l-am văzut de sute de ori, ''Capra cu 3 iezi'' făcea să-mi dea lacrimile când iezii erau mâncaţi de lup, iar ''Punguţa cu 2 bani'' era preferata mea. Mai erau şi alte poveşti, ştiu asta sigur, dar astea sunt cele ce îmi vin acum în minte.
_______________________________________________________
Întrebare acum:
Cui îi mai e dor de diafilme??
-Sincer, acum aştept să mă strângi de gât când coborâm...
