Dilemma..

Nu ştiu.. Nu te vreau, nu simt nevoie de a fi lângă tine.. Dar am nevoie de tine! Nu ştiu cine mă înţelege şi cine nu, e ceva aiurea. Nu mai vreau să am de-a face cu tine. Poţi să dispari! Nu vreau să te mai văd! Nu mi-e dor de tine.. Dar nu te pot scoate din capul meu. Nu pot să stau fără să mă gândesc la tine. Nu te-am iubit. Nu vreau să cred că te-am iubit. N-am avut timp. N-aveam timp decât să mă gândesc la cât de bine arăţi. Atât frate! Nu m-a interesat altceva. Arătai bine şi atât. Aveai un comportament care câteodată mă făcea să te urăsc extrem de mult, şi câteodată îmi venea să plâng de fericire la cât de bine te comportai. Niciodată nu te-am vrut cu adevărat. Doar că simţeam nevoie de tine. Erai şi încă mai eşti subiectul tuturor gândurilor mele, viselor şi speranţelor. Dar nu o să te mai las în viaţa mea. Nu te vreau! Ai plecat odată, acum nu vreau să te întorci. Dar am nevoie ca tu să te întorci. Să revi plin de regrete. Nu mă înţelege greşit, eu chiar nu regret nimic. Doar că mi-e prea dor câteodată, un dor care-mi taie respiraţia, mă facă să fiu slabă. Dorul acela mă slăbeşte, îmi omoară somnul şi încearcă să împingă lacrimile. Dar nu plâng. Eu pentru tine nu plâng! Deşi de multe ori vreau asta, nu o fac. Nu la să cadă lacrimi fără rost. Şi totuşi, încă vreau să te văd pe tine plin de regrete.

Dar se pare că nu-ţi pasă, nu te interesează. Ai uitat de mine. Dar am o întrebare.. Te-ai gândit la mine în vre-o noapte? Dar în zilele când nu ne vedeam? Şi când îmi ziceai că îţi e dor de mine, erai măcar sincer?

Că eu ştiu un lucru, nu te-am minţit. Nimic din ce ţi-am spus n-a fost minciună şi de aceea nu mă simt prost.

Dar tot mă gândesc la tine, iar atunci când îmi imaginez că sunt în braţele unui tip, doar tu poţi fi acela.

Câteodată iubesc sentimentul acela care mi'l provoacă conştiinţa când mă gândesc la tine. Mi se face pielea de găină.

Cel mai mult iubeam când eram cu tine faptul că, atunci când eram împreună, nu mă mai interesa cine sunt, cine eşti, cine sunt ceilalţi. Eram doar noi, un băiat şi o fată, şi o nevoie incredibilă de a ne ţine de mână.

Atât.

Dar păcat că eu nu mă mai întorc. Nu mai am nimic să-ţi dau. Şi poate că nici tu nu mai ai ce să-mi dai. Decât îmbrăţişări amicale sau saluturi spuse în grabă. După caz. Dar cam atât.

Şi mă tot frământă o întrebare.. Dacă nu vreau, de ce simt o nevoie incredibilă de a te ţine de mână? De ce mă mai gândesc la tine când sunt atât de mulţi băieţi mai ''buni'' ca tine?

Hai că m-am plictisit deja să mă gândesc la tine. Ieşi şi din mintea mea, că din viaţa mea te-am scos eu înainte.