Se afișează postările cu eticheta dor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dor. Afișați toate postările

sâmbătă, octombrie 15

Bal..



Îmi pare rău că am lăsat totul baltă aşa, dintr-o dată, dar credeţi-mă, vara asta am fost extrem de ocupată, mai mult plecată decât acasă, iar când ajungeam acasă despachetam bagajele, puneam hainele la spălat şi tot ce mai trebuia iar după 2-3 zile mă apucam de alt bagaj.. Îmi cer scuze încă odată şi vă promit că o să încerc să postez cât mai des..
Bun, şi acum să începem cu ultimul lucru care m-am gândit să-l scriu:

Acum un an scriam despre balul bobocilor din perspectiva unei boboace lipsite de experienţă care a urcat pe scenă plină de emoţii, cu picioarele tremurânde pe tocurile de 15 şi îmbrăcată în rochiţe "făcute de mine", adică nah, dintr-alea desenate de mine pe-un A4 şi duse la croitor, iar el, după ce mă întreba ce material vreau să folosesc pentru rochiţă, îmi spunea şi cât îmi trebuie. Dar nu doar rochiţe dintr-alea ci şi rochiţe "normale", luate din magazine, la fel ca şi păpucii. În fine..
Atunci tremuram înainte să intru pe scenă să mă prezint, acum mă amuzam de timiditatea bobocilor şi îmi doream să fiu iar în locul lor, curioasă dacă aş mai fi avut acele emoţii de la început. (Oricum, o să am ocazia să fiu pe scenă un bal intreg anul viitor probabil, când voi organiza balul, dacă-l voi organiza sau dacă vom organiza un bal al bobocilor)
Probele au fost extraordinare iar organizarea a fost de nota 10.
Dintre probele de aptitiudini, favorita mea a fost cea a Antoniei care a ieşit extraordinar de bine. Felicitări Antonia!!
Iar dintre toate probele, cea mai drăguţă a fost cea cu imitatul scenei din filmuleţ. Şi felicitări organizatorilor pentru filmuleţele alese! (Şi totuşi, unde aţi găsit voi "Peter Pan" şi "Piratul Jack cel Teribil", că mi-e tare dor de ele şi tare mult m-aş mai uita la toate episoadele alea pe care, acum câţiva ani, le ştiam pe de rost?) Iar bobocii au fost aşa simpatici improvizând.. N-am cuvinte! Erau aşa de atenţi atunci când se derula filmuleţul, iar la finalul lui nu mai ştiau aproape nimic. Ce emoţii trebuie să fii avut dragii de ei.
Spre sfârşitul balului stăteam cu sufletul la gură deoarece eu şi Roberto trebuia să le dăm premiile lui Miss şi Mister Boboc. Eram în spatele scenei, aşteptând să ne cheme Kamara pe scenă. Mă tot ântrebam dacă o să am emoţii atunci când voi anunţa câştigătoarea, dar acele emoţii nu au mai venit. Păcat. Acum mi-e dor să am emoţii, să simt fluturi în stomac.. Atunci voiam să scap de asta.
Oricum, ajunsă pe scenă, am anunţat câştigătoarea titlului de Miss Boboc L.M.A.P. 2011-2012, i-am dat tiara (care nu stătea cum trebuie), panglica, cadoul şi buchetul de flori şi, într-un fel, am simţit cum o parte din mine radiază de fericire, fericire că am avut onoarea de a preda acest "titlu" mai departe. Felicitări Miruna!! Super piesă şi super voce!
Felicitări şi Mister-ului, Cristi!! Bravo Cristi, mi-a plăcut cum l-ai imitat pe Becali!
Felicitări şi Miss şi Mister-ului Popularitate, dar şi locurilor II şi III!!
Şi, bine-nţeles şi celorlalţi participanţi! Cu toţii aţi fost minunaţi pe scenă dragilor!

Şi un sfat Miss-urilor si Mr-ilor: Nu vă lăsaţi duşi de val, că peste 4 ani nimeni nu va mai şti care/cum aţi fost. Şi totuşi, dacă tot aţi câştigat, încercaţi să dovediţi şi în continuare că meritaţi asta.
Felicitări încă odată!

miercuri, mai 18

Life's not fair!!


Nu ştiu câţi aşi păţit-o, dar mie mi s-a întâmplat de o grămadă de ori. Şi aşa mi-am dat seama: Life's not fair!!
Why?? Because she has a warped sense of humor. Şi asta mă omoară cu fiecare clipă care trece, încet, încet.
Dar cui îi pasă? Păi faza e că nu numai mie îmi face asta, că ne-o face tuturor. Sau, mă rog, unora... Minoritate, majoritate.. Unora.
Faza naşpa e că din februarie tânjesc după un micuţ vis. Un vis ce mi-ar fi plăcut să se împlinească.. Aşa.. Cadou de ziua mea, dacă tot e în februarie. De atunci nu mă pot trezi din acea amnezie numită ''îndrăgosteală''. Băi, nu pot zice că iubesc, pen' că încă nu ştiu cum e cu el. Dar nici nu pot zice că nu-mi pasă, pen' că aş minţi.
Da, ştiu, am ceva cu ''pen' că''. Şi? Oricum, înapoi la subiect.
De atunci nopţile nu adorm, visez mult prea mult şi, uneori, îmi imaginez fel şi fel de scenarii care nu prea dau spre SF-uri dintr-un punct de vedere, pen' că se poate tot ce-mi imaginez eu. Doar că dă spre SF în sensu' că aşa ceva nu o să se întâmple cam.. Niciodată. Sau, mă rog. Mie nu o să mă se întâmple niciodată.
Dar eu mă înţeleg relativ bine cu ideea asta. Adică na.. Cum am reuşit să supravieţuiesc doar cu imaginaţia asta a mea de atunci până acum, o să rezist la fel şi în continuare.
O să cam scriu ceea ce îmi imaginez aici, pe bloguleţ, sau na.. Mă rog.. Obiţnuiam să scriu asta în poveste. Doar că.. Ultima parte a poveştii a fost inspirată din noiembrie.. Şi suntem în mai. De atunci s-au schimbat atât de multe lucruri încât nu ştiu cum să le mai bag în poveste.
Nu înţelegeţi greşit, povestea nu e viaţa mea de zi cu zi, dar sunt părţi mai mari, inspirate din viaţa mea, unde am pus părţi mai mici, inventate de mine, detalii ieşite din mintea mea (bolnavă pentru unii).
Şi iar deviem de la subiect..
Sunt îndrăgostită de nu mai pot, recunosc, de un tip care nici măcar nu cred că ştie că exist. Mă rog, defapt, ne ştim de mici copii, dar am uitat asta în timp. Pe bune, pe vremea când eram ''noi în miniatură'' chiar ne cunoşteam, ne ştiam bine. Acum însă, au trecut cam vreo 10 ani de atunci, iar faza cu cunoscutul am aflat-o de la o persoană în care am încredere deplină, o persoană care ştie cu certitudine că vorbeam cu el acum vreo 10 ani şi poate chiar mai bine, iar chestia asta am aflat-o din întâmplare când ea îmi punea veşnica întrebare: ''Şi ia zi, ţi-ai găsit vre-un gagic? Sau un iubit, ceva? '' Iar răspunsul meu, după momentul în care am roşit şi mi-am mutat privirea în pământ suna ceva de genul ''Nu chiar, adică el nu are habar de existenţa mea pe această planetă, atât că m-a văzut, şi poate nici nu s-a uitat defapt la mine, dar era aşa de drăguţ de-ţi stătea inima-n loc când îl vedeai. Şi-l mai cheamă şi X. Şi din câte am auzit, e liniştit, cuminte şi foarte OK. Ah da. Şi e mai mare ca mine cu un an.. Sau cam aşa.''
Atunci, mama a început să râdă zicând ''Doar nu e X cel pe care-l şti de mică!'' Bine-nţeles, a urmat un ''Nuuu!!!!'' din partea mea, urmat de câteva clipe de tăcere, după care am întrebat-o ''Poftim?''... ''Da, X, mai mare ca tine, nu cel cu care-ţi petreci tu verile la mare, dar tot aşa îl cheamă''.
Am dezbătut cu mama subiectul ''X'' ajungând la concluzia că era acelaşi EL pe care-l ştiam de mică, dar, de fapt, nu-l mai ştiam. Şi bănui că nici el pe mine. Oricum, încă visez, noapte de noapte, alt scenariu inventat de mine din seria ''SF-uri ce te ţin în viaţă'' cum eu şi el, nu neapărat împreună, măcar mergem împreună spre casă, ieşim la plimbare cu Jay, ieşim cu rolele, iarna ne dăm cu placa, mergem la cabană, la mare cu cortul, la munte cu cortul, îmi răspunde la telefon noaptea la 4-5 în timpul şcolii şi mă ţine de vorbă doar pentru că eu am un coşmar şi nu vreau să adorm la loc fără să i-l povestesc iar el mă ascultă, mă calmează şi îmi spune că îi este dor de mine, cu toate că nu suntem împreună, dar şi alte chestii.
Da, Mr X, la tine mă refer. (Ştiu, chiar dacă citeşte, nu are cum să se prindă că e el)


___________________________________________________________
p.s. Mi-e dor de tine, mi-e dor de iarnă, mi-e dor de-o chitară, de-o plajă goală, mi-e dor de ploile de vară, de stelele căzătoare, de visele ce le-am pierdut pe drum, la fel ca stelele, de clasa aI-a, dar mai ales de ceva ce mi-am amintit de curând.. Serile de DIAFILM. Nu ştiu câţi aţi avut ocazia la aşa ceva, dar când eram mică, pur şi simplu iubeam diafilmele. De acolo ştiu de ''Ridichea cea uriaşă'', ba chiar îmi amintesc perfect imaginea în care toţi trăgeau de ridiche să iasă, ''Păcală'' ştiu sigur că l-am văzut de sute de ori, ''Capra cu 3 iezi'' făcea să-mi dea lacrimile când iezii erau mâncaţi de lup, iar ''Punguţa cu 2 bani'' era preferata mea. Mai erau şi alte poveşti, ştiu asta sigur, dar astea sunt cele ce îmi vin acum în minte.


_______________________________________________________
Întrebare acum:
Cui îi mai e dor de diafilme??

duminică, mai 8

How high you dream

Şi m-a-ntrebat din senin:
-How high you dream?
-Destul.. I-am răspuns privind în jos, spre florile de pe marginea aleii...
-Păi asta doar tu o şti...-Eşti chiar sigură?
-Da! Lasă-mă! M-am săturat! La ce bun dacă visez prea mult?

Mă săturasem de întrebările lui ce mi se păreau aiurea. Unde voia să ajungă? Din păcate n-aveam azi nimic de făcut decât să stau cu el toată ziua şi să-i suport întrebările...

-Şi spune-mi.. Ai fost vre-o dată îndrăgostită?
-Da' ce te interesează?
-Hai, spune-mi...
-Nu vreau!
-Deci da!
-Treaba mea!
-Şi nu s-a terminat bine?
-Ba da!
-Deci ai fost îndrăgostită!
-Hai lasă-mă cu dragostea.. E aiurea!

-Dar măcar ai făcut ceva ca să fi cu cel de care-ţi plăcea?
-Ce rost are?
-Deci nu.
-Deci nu mai pune întrebări idioate de la care sco
ţi concluzii tâmpite!
-Mă fac că nu te-am auzit şi continui să trag concluzia asta din cauza reacţiei tale.
-Iar eu, dacă te loveşte o maşină sau ceva, mă prefac că nu observ.

-Tu pierzi!
-Poftim?
-Hei! te-ai dat vre-o dată în carusel?
-Pff ce tâmpenie! Normal! Orice copil se dă măcar odată! Iar eu sunt una din cei ce s-au dat vară de vară, la mare.
-Atunci, te ţine să ne dăm?
-Normal! Da' nu înţeleg de ce.
-Bine-nţeles că nu! Că doar la tine totul trebuie să aibă logică! De ce să ai fluturaşi în stomac? De ce simţi că zbori...
-Nu sunt aşa.. Doar că nu mai am 5 ani să mă dau în aşa ceva...
-Haide! Va fi frumos, îţi promit!

Şi aşa m-a convins să mă dau în carusel. Pentru prima dată de când îl cunoşteam, mă convinsese să fac ceva.

-Sincer, acum aştept să mă strângi de gât când coborâm...
-Din cauza întrebărilor? Mă mai gîndesc..
-Nu! Din cauza a primului lucri pe care te-am convins să-l faci!
-E o senzaţie ciudată... Îmi cam place.. Dar nu înţeleg...
-Nu trebuie. Doar simte-te bine!








vineri, martie 11

Dilemma..

Nu ştiu.. Nu te vreau, nu simt nevoie de a fi lângă tine.. Dar am nevoie de tine! Nu ştiu cine mă înţelege şi cine nu, e ceva aiurea. Nu mai vreau să am de-a face cu tine. Poţi să dispari! Nu vreau să te mai văd! Nu mi-e dor de tine.. Dar nu te pot scoate din capul meu. Nu pot să stau fără să mă gândesc la tine. Nu te-am iubit. Nu vreau să cred că te-am iubit. N-am avut timp. N-aveam timp decât să mă gândesc la cât de bine arăţi. Atât frate! Nu m-a interesat altceva. Arătai bine şi atât. Aveai un comportament care câteodată mă făcea să te urăsc extrem de mult, şi câteodată îmi venea să plâng de fericire la cât de bine te comportai. Niciodată nu te-am vrut cu adevărat. Doar că simţeam nevoie de tine. Erai şi încă mai eşti subiectul tuturor gândurilor mele, viselor şi speranţelor. Dar nu o să te mai las în viaţa mea. Nu te vreau! Ai plecat odată, acum nu vreau să te întorci. Dar am nevoie ca tu să te întorci. Să revi plin de regrete. Nu mă înţelege greşit, eu chiar nu regret nimic. Doar că mi-e prea dor câteodată, un dor care-mi taie respiraţia, mă facă să fiu slabă. Dorul acela mă slăbeşte, îmi omoară somnul şi încearcă să împingă lacrimile. Dar nu plâng. Eu pentru tine nu plâng! Deşi de multe ori vreau asta, nu o fac. Nu la să cadă lacrimi fără rost. Şi totuşi, încă vreau să te văd pe tine plin de regrete.
Dar se pare că nu-ţi pasă, nu te interesează. Ai uitat de mine. Dar am o întrebare.. Te-ai gândit la mine în vre-o noapte? Dar în zilele când nu ne vedeam? Şi când îmi ziceai că îţi e dor de mine, erai măcar sincer?
Că eu ştiu un lucru, nu te-am minţit. Nimic din ce ţi-am spus n-a fost minciună şi de aceea nu mă simt prost.
Dar tot mă gândesc la tine, iar atunci când îmi imaginez că sunt în braţele unui tip, doar tu poţi fi acela.
Câteodată iubesc sentimentul acela care mi'l provoacă conştiinţa când mă gândesc la tine. Mi se face pielea de găină.
Cel mai mult iubeam când eram cu tine faptul că, atunci când eram împreună, nu mă mai interesa cine sunt, cine eşti, cine sunt ceilalţi. Eram doar noi, un băiat şi o fată, şi o nevoie incredibilă de a ne ţine de mână.
Atât.
Dar păcat că eu nu mă mai întorc. Nu mai am nimic să-ţi dau. Şi poate că nici tu nu mai ai ce să-mi dai. Decât îmbrăţişări amicale sau saluturi spuse în grabă. După caz. Dar cam atât.
Şi mă tot frământă o întrebare.. Dacă nu vreau, de ce simt o nevoie incredibilă de a te ţine de mână? De ce mă mai gândesc la tine când sunt atât de mulţi băieţi mai ''buni'' ca tine?
Hai că m-am plictisit deja să mă gândesc la tine. Ieşi şi din mintea mea, că din viaţa mea te-am scos eu înainte.

joi, martie 3

Don`t forget


Azi, iubi mi`a facut cel mai misto cadou!
iubi, multumesc mult!
Si nu uita, tu vei fi mereu o prioritate, indiferent ce se intampla!

p.s.: traiasca Crispy, cartofii prajiti si cornu` cu ciocolata invelit in ciocolata. Si ciocolata! Si noi, CLAR!

Si sa ne intrebe in continuare lumea daca suntem surori!

sâmbătă, februarie 12

De ce?

And you have no ideea....
It feels like hell. It's bad.
But it's fine. I guess..
I'll hide it all. I smile.
I'll lie if that's the only way I can make you belive that i'm OK.






De ce te prefaci că nu-l placi când lacrimile nu ţi s-au uscat pe fard ???
Ştiu, nu e la fel, nu ţi-e tot una. Dar încearcă să fie bine.
Nu e mereu aşa cum crezi şi cum pare.
Ai darul de a zâmbi mereu în public. Idiferent de situaţie.
Dar ştiu, din păcate ştiu că atunci când ajungi acasă, singură, în camera ta, izbucneşti în lacrimi.
Ţi-e dor sau ţi-e teamă?
Dor de el sau teama că aşa o să o păţeşti de fiecare dată?
Nu erai tu cea indiferentă? Nu erai tu cea care nu punea suflet? Nu pe tine te lăsau rece toate chestiile astea?
Unde e acea TU !? O vreau pe ea!
O vreau fericită mereu, nu doar în public.
Dacă ştiam că aşa se va termina.. Sincer mai bine o lăsam baltă de la început.
Mai bine aşa.
Nu, nu îl urăsc pe el, nici pe mine. Şi nici pe ea.
Aici chiar nu e vorba de vină. Nu există vină.
Doar... diferenţe ca să zic aşa.
Şi şti ce !?
N-o să insist. N-o să fac nimic.
Rămâi cu ea
Rămăi cu bine!

Gata că deja sună prea sentimental pentru mine.